Editura: SEMNE
Format: 14x20cm - cartonata
DESCRIERE: Al doilea Trianon este o carte de istorie care aduce și o atenționare lumii românești de astăzi, pentru a păstra ceea ce Națiunea Română a dobândit, de două ori într-un secol, prin jertfă de sânge și inteligență diplomatică - Transilvania. Petre Țurlea
„Al doilea Trianon”, de Petre Țurlea
BUCUREȘTI (MEDIAFAX) - „O carte de istorie, care aduce şi o atenţionare lumii româneşti de astăzi pentru păstrarea a ceea ce s-a dobândit de două ori într-un secol - Transilvania”.
De aproape douăzeci de ani, cărțile istoricului profesor universitar Petre Țurlea (peste douăzeci!) apar, oricare ar fi editura care le tipărește, cu coperte cartonate, grele și negre (pe unele, rar, mai apare câte o imagine, și ea întunecată). Mărturisirea profesorului e surprinzătoare și te pune și ea pe gânduri: se întâmplă asta, pentru că istoria contemporană, în majoritate, este neagră!
La fel se întâmplă și cu cel mai recent volum, abia ieșit pe piață, „Al doilea Trianon”, o carte surprinzătoare, doldora de informații și care îndeamnă la gândire profundă.
Multe din problemele prezentate autorul le-a mai tratat – cum și precizează în prefață - în volume apărute până acum: Partidul Naţional Liberal - Tâtărescu, 2001; Transilvania de Nord-Est 1944-1952, 2005; Studenţimea română din Cluj 1944-1946, 2006; Partidul Naţional Ţărănesc. Tentative de reînfiinţare după 1947, 2007; Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, 2010 (prima ediţie) şi 2018 (a doua ediţie); Monumente maghiare de neadmis în România, 2013; Români şi evrei în secolul XX, 2017; Români şi unguri, 2018; Catolicismul şi revizionismul maghiar, 2020. Ca urmare, unele fapte, idei, concluzii vor fi reluate, realizându-se, acolo unde este cazul, interpretări noi.
Motivarea apariției cărții de față apare în vorbele istoricului, pe care le preluăm fără alte comentarii:
„Încheiat după Al Doilea Război Mondial, în 1946 – scrie istoricul Petre Țurlea -, Tratatul de Pace de la Paris a statuat revenirea Transilvaniei de Nord-Est - dată Ungariei prin Diktatul de la Viena din 1940 - în cadrul României. Pentru români era cea mai importantă prevedere a Tratatului. Restul articolelor care îi priveau erau nefavorabile: nu s-a recunoscut României statutul de cobeligerantă, deşi contribuise substanţial la războiul împotriva Germaniei, prin urmare, era tratată ca țară înfântă; nu i se retrocedau Basarabia, nordul Bucovinei și sudul Dobrogei; trebuia să plătească URSS-ului enorme despăgubiri de război; se menţineau, pentru o perioadă, în România, trupe de ocupaţie sovietice. România era lăsată de Occident în sfera de influenţă sovietică, astfel putând fi instaurat regimul comunist. Mare parte din aceste prevederi negative ale Tratatului au fost depăşite în deceniile viitoare; la sfârşitul secolului XX va fi înlăturat şi regimul comunist; viitorul. poate apropiat, va găsi căile pentru aducerea acasă a Basarabiei şi nordului Bucovinei. Ceea ce era esenţial pentru români în Tratatul de Pace de la Paris din 1946 - redobândirea Transilvaniei de Nord-Est - a salvat regiunea de la pierdere cel mai probabil ireparabilă; în condiţiile în care soarta Basarabiei şi nordului Bucovinei nu se putea pune în discuţie în acel moment.
În jurul posibilei reveniri a Transilvaniei de Nord-Est în cadrul României, în cei doi ani care au urmat lui 23 august 1944 a avut loc o majoră confruntare româno-maghiară, pentru a înclina balanţa - hotărârea Marilor Puteri - de o parte sau de alta. Confruntarea s-a desfăşurat pe plan diplomatic, dar şi prin manifestări în alte planuri ale românilor şi ungurilor, ajungându-se, uneori la violenţe şi chiar asasinate.
Pentru că ungurii şi-au dat seama că argumentaţia lor era evident fantezistă, s-a încercat obţinerea bunăvoinţei Marilor Puteri pentru înglobarea Transilvaniei în cadrul Ungariei, prin crearea, în România, a unor conflicte interetnice, care să dovedească faptul că autorităţile de la Bucureşti nu sunt capabile să administreze civilizat regiunea şi că ungurii sunt supuşi unei politici represive, doar o apartenenţă la Ungaria putându-i salva. Pentru acelaşi deziderat s-a desfăşurat, în Occident, o furibundă campanie propagandistică antiromânească, îmbrăcând toate caracteristicile propagandei Budapestei din perioada interbelică; principalii susţinători ai acestei campanii erau ungurii fugiţi din România la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, mulţi dintre ei consideraţi criminali de război, şi condamnaţi ca atare, în contumacie, pentru atrocităţile antiromâneşti.
Manifestărilor ungurilor din Transilvania, din perioada 1944-1946, uneori violente ajungând până la crimă, românii le-au răspuns prin acţiuni de autoapărare şi, mai ales, prin afirmarea credinţei în dreptul lor asupra regiunii în dispută; în toate cazurile, ceea ce au făcut românii au fost doar răspunsuri la politica agresivă ungurească.
Al doilea plan îl reprezintă momentul major al confruntării diplomatice din 1946. Despre participarea României la Conferinţa de Pace s-a scris pe larg, rămânând, însă, în Arhiva Ministerului de Externe, unele documente nevalorificate. De completat unele aspecte ale relaţiilor dintre membrii Delegaţiei României, şi unele tentative de condiţionare a deciziei Marilor Puteri venite din partea unor terţi. Şi, tot de completat, folosirea Tratatului de la Paris în confruntarea politică internă din România.
În al treilea rând, este de prezentat acţiunea Ungariei şi aceea a ungurilor din România după încheierea Tratatului de la Paris, în principal dorindu-se crearea unui statut privilegiat pentru maghiarii transilvăneni, astfel încât aceştia să devină stăpânii de facto ai regiunii disputate, României rămânându-i doar posesiunea de iure a acesteia. În bună parte s-a reuşit, în special prin crearea Regiunii Autonome Maghiare. După 1989, ofensiva antiromânească s-a amplificat, inventându-se formule care să anuleze hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris din 1946: autonomizarea unor teritorii; crearea unor cantoane; federalizarea. Toate fiind etape în procesul refacerii Ungariei Mari.
O nouă prezentare a acestei evoluţii, îmbogăţită cu noi documente de arhivă, este o necesitate pentru istoriografia românească dar, în acelaşi timp, oferă, celor ce se află la Conducerea României, o oglindă ştiinţifică a unei evoluţii istorice care, cunoscută, poate duce la măsuri de apărare a integrităţii Statului Naţional Unitar Român.
Tratatul de Pace din 1946 a consfinţit, în ce priveşte Transilvania, prevederile Tratatului de Pace de la Trianon din 1920. Prin urmare, pentru a doua oară în secolul XX o Conferinţă de Pace a dat dreptate României în disputa ei cu Ungaria. La 100 de ani de la încheierea Tratatului de la Trianon - ale cărui prevederi teritoriale sunt şi astăzi în vigoare - o prezentare a reconsfinţirii acestuia în 1946 este îndreptăţită. Şi pentru a consemna faptul că în timpul a două generaţii, aceea din 1920 şi aceea din 1946, prin două Conferinţe de Pace, s-a recunoscut dreptatea României.
Volumul de faţă va urma pe cele pe care deja le-am publicat. Este conceput să acopere - printr-o nouă sinteză - o nevoie contemporană; aceea de consemnare a acţiunilor care au urmărit influenţarea hotărârilor din Tratatul de Pace de la Paris din 1946 privind Transilvania; a luptei diplomatice dusă la Paris pe tema respectivă; a încercărilor ulterioare ale Ungariei de ocolire a Tratatului.
Este o carte de istorie, care aduce şi o atenţionare lumii româneşti de astăzi pentru păstrarea a ceea ce s-a dobândit de două ori într-un secol - Transilvania.”
Petre Țurlea – Al doilea Trianon. Editura SemnE. 722 pag.
