Editura: SEMNE
Format: 14x20cm – 360pagini
DESCRIERE: Când am început să scriu rândurile următoare mi-am pus întrebarea cui va folosi ceea ce aveam să aștern pe hârtie. Este firesc. Pentru un scriitor, obligatoriu trebuie să existe această problemă. Dacă o carte este utilă, atunci ea circulă, pentru că va interesa publicul. În acel caz, desigur, paginile scrise și tipărite vor forma o carte adevărată. Dacă o carte este depozitată pe rafturile unei biblioteci, unde zace fără a fi citită, sau, cel puțin răsfoită, atunci valoarea ei se reduce la un vraf neinteresant de hârtii. În acest al doilea caz, nevoia de a scrie acele pagini devine total inutilă și cartea nu folosește nimănui.
Ștefan Ciobanu a reprezentat o figură remarcabilă în viața publică, politică și culturală a Regatului României în prima jumătate a secolului al XX-lea. Impresionant și frapant este că Ștefan Ciobanu, născut pe malul Nistrului într-un sat, Talmaza, aflat sub stăpânire țaristă, educat în școli rusești, nu și-a uitat niciodată originea și a fost conștient în permanență de sentimentul că este român. Sigur, familia în care s-a născut era de țărani români. Satul său era românesc. Însă școala rusă absorbită de el la toate nivelurile – primar, gimnazial, școală normală, universitate – nu l-a putut face să se rusifice și nici să-și piardă identitatea românească.
Studiile sale strălucite, datorită înzestrării native și a colaborării cu mari filologi slaviști și romaniști ai vremii, cum au fost academicianul iudeu Vladimir Nicolaevici Peretz și românul după mamă Alexandr Ivanovici Iațimirski, au permis fiului de țărani români din Basarabia să elaboreze studii științifice prin care să analizeze istoricul și evoluția legăturilor dintre literatura română și cea slavonă. Privind raportul temporal, el a putut demonstra că ambele literaturi au apărut aproximativ în același timp. Valoric, Ștefan Ciobanu a dovedit că ambele au dat posibilitatea să se afirme mari scriitori. Dacă literatura rușilor a avut succes și s-a făcut cunoscută prin lucrări scrise în evul mediu, cea română, a unui popor mic, dintr-o țară cu o suprafață mult mai redusă a fost greu să ajungă la aceeași răspândire. Dar aici a intervenit meritul lui Ștefan Ciobanu de a fi demonstrat valoarea scrierilor românești. Pentru el o problemă specială a constituit-o modul în care a fost tratat fostul domn Dimitrie în Rusia. S-a aplecat mult asupra principelui cărturar, refugiat în Imperiul Țarist. A fost necesar. În Regatul României istoricii, literații, folcloriștii etc. au prezentat relațiile dintre principele moldovean și țar a fi fost bune tot timpul. Ștefan Ciobanu a nuanțat această teză. Folosind documentele prăfuite din arhivele rusești, aproape inaccesibile cercetătorilor din România acelei perioade, Ștefan Ciobanu a demonstrat că numai după o presupusă legătură morganatică a lui Petru cel Mare cu frumoasa Maria, fiica majoră a lui Dimitrie Cantemir, i s-a acordat o demnitate de stat în Imperiul Țarist principelui moldovean. Deci numai la sfârșitul vieții Dimitrie Cantemir a primit ceea ce merita. Dimitrie Cantemir și fiul său Antioh au rămas modele de studiu pentru metoda folosită în cercetare și modalitatea de valorificare și răspândire a noutăților. Din păcate, cantemirologii români au ținut seama puțin, mult prea puțin, de studiile lui Ștefan Ciobanu în domeniu. Și în Istoria literaturii române vechi, publicată în anul 1947, către sfârșitul vieții, a susținut și demonstrat aceleași teze legate de raportul temporal și valoric între literatura slavonă – limba rusă și literatura română. A pus și problema raportului cu celelalte literaturi europene.
Pe acest tărâm – științific – a dus Ștefan Ciobanu primele sale lupte pentru redeșteptarea și impunerea conștiinței naționale a românilor basarabeni. Interesant și însemnat este pentru mișcarea etnică românească din Basarabia că în fruntea ei s-au situat în primul rând intelectualii proveniți din mediul rural, dintre așa-numiții ,,culaci”. Cu toate eforturile de rusificare, autoritățile țariste nu au reușit să înăbușe vocea sângelui românesc. La mai bine de un veac de la cotropirea Basarabiei de către Imperiul Țarist, în acea regiune se găseau tineri intelectuali români de înaltă ținută. Ei cereau cu tărie prin presa cu caracter semilegal, prin discursuri, prin poezii și cântece, prin societăți secrete, prin predici rostite în limba română în biserici să ajungă la independență și la unirea cu România. Perseverența acestor tineri proveniți din rândurile păturii bogate din lumea rurală, care le dădea forță și independență economică, arată capacitatea de rezistență și de luptă a românilor. Ei formau grupul activ al nucleului românesc din Basarabia, care rezista și se amplifica, în ciuda terorii, a rusificării și chiar a schimburilor de populație – fie prin deportări din Basarabia, fie prin aducerea altor neamuri, de alte etnii, pe pământurile basarabenilor.
Figuri luminoase ale mișcării basarabene de redeșteptare și afirmare națională au fost Ioan Pelivan, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Daniel Ciugureanu, Gherman Pântea etc. O parte dintre ei au fost evocați cu artă și seriozitate în mai multe monografii . Acum, alături de cei amintiți, îl pomenesc pe profesorul Ștefan Ciobanu. Cu toate că a învățat ca strălucit elev și student în școlile rusești, el nu a uitat niciun moment că era român. A spus-o cu glas tare, cu obstinație, a afirmat-o prin lucrările sale și s-a impus în lupta pentru unirea pământului său natal cu Regatul României. Folosirea unor documentații ample, rusești și românești, conduce la apariția unei monografii mai consistente față de cele dedicate până în prezent academicianului Ștefan Ciobanu .
Am profitat de pe urma colegialității, în liceu, la Sf. Sava din București, cu fiul Erastiei Peretz, cu care am stat în aceeași bancă timp de trei ani. Colegul meu de bancă era nepotul profesorului universitar de Istoria Dreptului și de Drept Roman Ion Peretz, reprezentant al ramurii din România a familiei Peretz aflată în Ucraina. Frumoasei Erastia Peretz, fostă Miss România, îi plăcea să povestească. După terminarea orelor la liceu mă duceam ades în apartamentul unde locuia colegul meu, lângă grădina Cișmigiu. Acolo, mama lui, Erastia Peretz, ne istorisea o serie de întâmplări din Basarabia, pe care le știa fie din poveștile de familie, fie din cele trăite de ea, căci era de aceeași vârstă cu Alla Ciobanu, fiica majoră a profesorului Ștefan Ciobanu. Astfel, de atunci, am aflat multe despre mirificul profil al profesorului Ciobanu, din păcate puțin pus în valoare în zilele noastre. Cele povestite de Erastia Peretz, al cărei tată fusese între altele și director al ziarului „Curentul” din Chișinău, au fost completate de bunicul meu vitreg Apostol D. Culea, din păcate mort în martie 1949, de bunica mea Natalia Culea și de mama mea, Nathalia Teodora Ciobanu-Vergatti.
În fine, în ultimul timp, am avut un ajutor neprețuit din partea domnului Victor Dorian Mancaș (nepotul de fiică al lui Ștefan Ciobanu). Informațiile oferite despre bunicul său matern Ștefan Ciobanu, cu care a locuit în casă în anii copilăriei și ai adolescenței, mi-au întregit imaginea și mi-au confirmat cele știute de mine despre moartea cumplită a lui Ștefan Ciobanu. Victor Dorian Mancaș mi-a povestit că își aduce aminte cum, în copilărie, bunicul lui îl lua în brațe, îl mângâia și-l săruta. I-a rămas în minte un moment deosebit: acela când profesorul Ștefan Ciobanu i-a adus un sac plin de jucării, spunându-i că sunt de la Odesa. Sigur că au fost multe întâmplări din copilărie care au pigmentat conversația noastră.
Tot el, împreună cu soția sa, doamna Eugenia Mancaș, cu bunăvoință, mi-au pus la dispoziție o serie de fotografii de familie. Sprijinind cuvântul scris de aceste imagini, parțial inedite, sper să sporesc interesul cititorului specialist sau om de cultură obișnuit.
În fine, cu plăcere îmi îndeplinesc obligația de a mulțumi domnului profesor universitar Ion I. Solcanu pentru observații și pentru prefață.
Sper ca lucrarea să circule în rândurile unui public cât mai larg, pentru a lumina din plin figura unui mare patriot român, cărturarul profesor academician Ștefan Ciobanu.
