Editura: SEMNE
Format: 13x20 cm
DESCRIERE: Catia Maxim
Catia Maxim a ales drumul de scriitor in anul 2007, cand a aparut la Editura Echinox (Cluj) "Inca un pas", romanul ce marcheaza debutul sau in literatura. Anul 2008 a adus a doua aparitie editoriala: povestirile din "Clipe salvate" (editura Nicol, Bucuresti). In primavara acestui an scriitoarea ofera cititorilor un nou cadou ce se intituleaza "Ghici pe cine iubesc eu?". Nascuta in Bucuresti, absolventa a facultatii de litere, Catia a fost o perioada profesor de limba romana, dupa care a parasit învatamantul. A lucrat apoi la o editura pentru copii, in cadrul redactiei.
Despre "Ghici pe cine iubesc eu?"
Ghici pe cine iubesc eu? e întrebarea ce se strecoara sinuos printre randurile acestui roman. Un roman-oglinda: chipul lui Adrian, chipul lor, al celor doua femei, Corina si Smara, care-i cotropesc existenta. Un subiect vechi de peste doua mii de ani: triunghiul conjugal! O zbatere uneori inutila, un exercitiu masochist pana la urma, dar atat de actual. O alta voce decat cea din romanul înca un pas: vocea lui, a barbatului. O provocare pentru autoare: tentatia de a descrie universul masculin. Romanul se vrea înca un pas spre zona aceea comuna, unde barbatul si femeia se pot întalni, pot comunica, stiind cat de diferiti sunt unii de altii.
Romanul unei iubiri imposibile
Catia Maxim este o tânără prozatoare, cu precădere romancieră, care se ia în serios, care ştie că proza de amplă respiraţie presupune structură narativă, story şi, mai ales, personaje. Cel puţin aşa reiese din lectura romanului Ghici, pe cine iubesc eu? (Editura Semne, 2009), a treia carte a autoarei, după romanul Încă un pas (2007) şi volumul de proză scurtă Clipe salvate (2008).
Să începem cu personajele, de fapt cu personajul principal, Adrian, un om al zilelor noastre, în mare măsură senin pe toată întinderea cărţii, deşi se află într-o situaţie nu atât complexă, cât complicată. Fără să fie un Don Juan, în sensul că nu are scop în viaţă cucerirea de femei, mai curând el fiind cel vânat, în fond e un bigam, dacă nu un poligam, ducând o viaţă dublă la vedere, între soţie şi amantă, mai degrabă iubită, autoarea sugerând mai mereu această diferenţă de nuanţă. Adrian este o victimă a femeilor din viaţa lui: mama, soţia, iubita, amanta, care – paradoxal – toate îl răsfaţă, dar toate sunt, de fapt, mai mult sau mai puţin posesive, fiecare în felul ei: „Nevasta a devenit amantă şi amanta a devenit nevastă. E ca într-un labirint fără ieşire, dar uneori îşi mai ia câte o pauză şi se mai întâlneşte cu Stela, care la rândul ei îl vrea şi căreia nu-i pasă că are o nevastă”. Dar ziceam că e răsfăţat: „mama lui, cu iubirea ei obsesivă, celelalte femei care au trecut prin viaţa lui, nevastă-sa cu sentimentul ei stupid matern, ea, iubita lui, cu toare revărsările de tandreţe pigmentate uneori cu efuziuni materne”.
Dacă romanciera Catia Maxim nu are neapărat forţa analitică a unei Maria Luiza Cristescu, să zicem, în schimb are capacitatea de a crea atmosferă, personaje, situaţii care amintesc de proza regretatei autoare a Dulcei Brigitte. Cu diferenţa că aici, în Ghici..., avem de-a face nu cu analiză psihologică, în mod special, ci mai curând cu analiză comportamentală. Interesant este că o prozatoare îşi exersează condeiul pe trăirile intime, mai superficiale sau mai adânci, ale unui bărbat, şi nu, cum te-ai aştepta, ale unei femei. În speţă, este bine redată indecizia, starea de incertitudine în care se complace la infinit personajul Adrian, personaj definit în două fraze de un călugăr de pe Ceahlău: „Ai un suflet tare bun! Dacă o să-l mai laşi aşa la drumul mare, o să tragă toţi câinii de el”. În aceasta rezidă miza cărţii. Trăind aparent liniştit în domesticitatea a două, chiar a trei cămine, fără a-şi face abisale probleme existenţiale, în realitate, omul este singur, el trăieşte de fapt drama singurătăţii. Este singurul punct în care se întâlneşte cu Don Juan. De altfel, finalul rămâne deschis, cu Adrian într-o atmosferă cald-familială nu alături de nevasta Smara, nici de iubita Corina, ci de o a treia, Stela. Este mesajul unei poveşti de dragoste imposibilă.
Textul este fluent, monologurile interioare întrerup pe nesimţite naraţiunea în stilul direct, apoi sunt create, fără lipituri la vedere, dialoguri din monologuri interioare, dar şi dialog propriu-zis, autentic, fără note false. E ceea ce face lectura nu doar atractivă, dar şi savuroasă în multe locuri.
Catia Maxim este autoarea romanului de atmosferă cotidiană, de strictă actualitate.
DUMITRU AUGUSTIN DOMAN
Editor Centrul Cultural Pitesti
